Înainte de a discuta despre documentarul Recorder, ți-aș spune că Administrația Prezidențială a declarat recent faptul că președintele Iohannis nu și-a luat nici măcar o zi de concediu de odihnă în acești 10 ani. Asta pentru a putea înțelege până unde poate merge disprețul față de adevăr și față de cetățeni.
Revenind, cred că putem afirma, cu toată tristețea, faptul că acești 10 ani au însemnat un festin pentru Serviciile Secrete și pentru clasa politică veche. Capturați de către un Partid-Stat, în forma PSDNL-ului, românii nu mai au, pe bună dreptate, încredere în politicieni.
Să nu facem însă greșeala de a cădea în capcana lui „toți sunt la fel”. Asta-i ceea ce-și doresc ei să credem. Pentru a nu mai ieși în stradă atunci când lucrurile degenerează. Pentru a deveni apatici. Pentru a întoarce privirea și pentru a vota același lucru, la infinit.
Niciun partid nu e perfect și niciun om politic nu e altceva decât un slujitor. Unii dintre noi nu am fost însă „la pădure”. Unii dintre noi n-am plecat capul în fața Sistemului. Unii dintre noi n-au stat cu mâna întinsă, așteptând ca președintele să ne bage în seamă doar pentru a-i spune „am onoarea de a vă saluta”, după un deceniu de trufie. Unii dintre noi au încercat măcar să facă, atât cât pot, cu decență.
Documentarul Recorder e dur. E supărător. E copleșitor pe-alocuri. Pentru că ne arată că uneori speranța e cea care aduce Răul în casă. În lipsa speranței însă, rămânem fără nici un fel de identitate. E important astfel să-l vezi, să-ți îngădui să-l simți și să tragi concluziile tale…
Pentru că în această săptămână și săptămâna viitoare, fie că-ți place, fie că nu, decizi soarta României pentru următorii ani.
CMF 11240015
