Locașul de cult nu avea pe atunci curent electric. Era anul 1930, într-o localitate din Arges, comuna Costești. Neștiută de nimeni. Necunoscută. Peste câteva ceasuri însă, Costești din Argeș avea să fie pe buzele tuturor românilor și nu numai. În multe țări s-a vorbit despre cele petrecute în Vinerea Neagră. Lumina în incintă era asigurată de lumânări. Iar una dintre ele…
Soarele era în amurg după o zi frumoasă de primăvară. Pomii erau infloriți. Liliac alb, liliac violet, lalele, narcise pe marginea ulițelor, prin grădinile localnicilor care lăsau treburile și se îndreptau spre biserică la chemarea clopotului. Un sunet lugubru rău prevestitor.
Micuța biserică de lemn era arhiplină. Preotul a început să cânte. Corul a început să cânte și toți credincioșii cântau laolaltă întristați de răstignirea lui Hristos. Era Vinerea Mare, Vinerea Neagră, Vinerea Prododului. Cine ar fi putut bănui că bieții de ei își cântau propriul prohod!?
În timpul slujbei doi frățiori însoțiți de sora mai mare au auzit țipete. Nu au apucat să își dea seama ce se petrece. Erau înconjurați de alți copii. În total 90! Mai mici sau mai mari, puștani, fetițe și băiețandri. Toți din Costești și din împrejurimi. Toți cu straie albe precum îngerii. Cum să lipsească de la „ocolirea” bisericii!? Și toți transformați în siluete negre, arse, carbonizate într-un infern ce nu poate fi descris în cuvinte.
Din cauza unei lumânări, o coroană din flori artificiale s-ar fi aprins. De la ea, focul s-a extins cu repeziciune la grinzile din lemn uscat ale bisericii. Flăcările s-au întețit, s-au mărit, au luat proporții gigantice. Oamenii au intrat în panică, s-au îndreptat spre singura ușă care…s-a blocat. În îngrămădeala aceea îngrozitoare credincioșii s-au călcat în picioare. Disperarea i-a făcut să-și piardă rațiunea în acele secunde cumplite în care focul îi înconjura din toate părțile. Doar câțiva reușiseră să se salveze. Ceilalți au pierit mistuiți de foc. 116 persoane decedate. Dintre care 90 de copilași. Cu toții înghițiți de focul nemilos. Credincioși morți într-un pârjol cum nu se mai pomenise până atunci, în vreo biserică din lume!
Ce sfârșit mai cumplit poate fi imaginat decât cel din biserică de lemn de la Costești transformată în seara de 18 aprilie 1930 într-un adevărat rug pe care sunt sacrificate 116 vieți? Preotul a pierit și el. L-a îmbrățișat moartea. Pe el și „turma” lui.
Un singur obiect a rămas neatins de foc. Evanghelia lui Hristos. Cea în care scrie „Unde vor fi adunați doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi și Eu!” La bisericuța din Costești s-au adunat nu doi, nu trei, ci 116. Dar Tu, unde ai fost, Doamne? Unde ai fost? Așa strigau părinții, așa urlau mamele care-și cautau pruncii în grămada de cadavre arse.
S-a scris mult pe tema tragediei din 1930. Știrea a făcut înconjurul lumii prin intermediul presei de atunci, așa cum era ea în epocă. S-au analizat cauzele, s-au făcut anchete, s-au cautat răspunsuri la întrebări de ordin pur tehnic dar și filozofic și mai ales teologic. Dacă „un fir de păr nu se clintește din capul unui om fără știrea și voia lui Dumnezeu” după cum aflăm din scrierile sfinte, atunci cum și de ce a îngăduit Regele Universului să se petreacă grozăvia de la Costești? Nimeni nu a formulat un răspuns în cei peste 90 de ani scurși de atunci.
